Dimineață prematurǎ
Alexandra Iuoraș, cls. a VIII-a C
Pe cer încă mai străluceau câteva stele învinețite din
puzderia de peste noapte. Era liniște și cerul răcoros și curat tremura alb
peste dealurile de salcâmi înalți de la marginea satului. Roua grea a dimineții
răscolea firișoarele uscățive ale ierbii, parcă vrând să le deranjeze somnul.
Copacii osteniți tremurau la atingerea vântului răcoros, risipind în aer
particule infinite de praf. Aleile pietruite râvneau după atingerea pașilor
omenești. Nimeni, niciunde...
Întreaga natură se
supunea toamnei, fapt care tensiona profund atmosfera.
 |
| http://www.paintingsilove.com/ |
Urmele difuze de bumbac selenar împânzeau în continuare
văzduhul obosit, deja obișnuit cu propriile insomnii. Abundența tăcerii îl
neliniștea, făcându-l să își scuture, din când în când, picurii amenințători.
Se săturase de atâta singurătate. Totuși, nimeni nu îi observa tristețea din
spatele acelei tăceri eterne.
Un văl translucid s-a așternut în aerul umed, în semn de
solidaritate. Întregul tablou plutea într-o mantie opacă de nesiguranță. Nu se
mai întrezărea nicio umbră. Neliniștea tulbura din ce în ce mai tare natura
debusolată. Ceața se juca, întețindu-se la fiecare murmur șovăielnic. Ce gest
pueril...
În scurt timp, stratul dens se spulberă, lăsându-se
dezmierdat de câteva raze palide. Natura începe să se trezească, dezmorțindu-se
treptat. Peisajul se luminează odată cu răsăritul blând al unui soare difuz,
sărac în culoare, dar suficient de puternic pentru a mai îmblânzi tabloul
înfrigurat.
Abia acum începe dimineața.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariul dvs.