Gânduri de adolescent…..absolvent

Scrisoare

Alexandra Iuoraș, clasa a VIII-a C

    

Dragi colegi,

Ultimul clopoțel este pe punctul de a suna pentru noi, clasele a VIII-a. Clipele în băncile școlii noastre încep să se risipească, foile caietelor încep să zboare, emoțiile cresc... 

Cu ce ocazie vă scriu? Probabil cu toții vă întrebați acest lucru. Ei bine, răspunsul meu va fi foarte simplu: simt nevoia să vă transmit tuturor un mesaj. Acum, în aceste momente care mi-au mai răma cu vois, aș dori să mă asigur că voi sunteți persoanele cu care pot să îmi împărtășesc gândurile. Un lucru important pe care l-am învățat în acești opt ani frumoși este faptul că trebuie să ne spunem opinia, indiferent de reacțiile celorlalți. 
 

Așadar, încep... 

Dragii mei colegi mai mici, imaginați-vă o generație obsedată de schimbare! Îmi doresc să fiți și voi așa. Să nu vă fie frică de necunoscut! Fie că sunteți la începutul acestei etape a vieții, fie că mai e puțin până când veți lua zborul și voi, îmbrățișați diversitatea și încurajați-o în orice mod posibil. Visați, lăsați-vă imaginația liberă!  Profesorii v-au ajutat să v-o formați, este rândul vostru să o folosiți în propria favoare. 

Învățați! Învățați, chiar dacă uneori pare a fi cel mai imposibil lucru! Fiți activi la ore, participați la proiecte și nu luați în glumă cadrele didactice. Ei sunt cei care vă formează și vă șlefuiesc fiecare părticică. Doar dânșii vă pot deschide porțile cunoașterii. 

Fiți perseverenți! Nu vă dați bătuți la prima notă proastă sau la fiecare test la care nu ați știut ce să scrieți. Ambiționați-vă și încercați să dați tot ceea ce e mai bun din voi. Îmi veți mulțimi mai târziu. 

Trăiți clipa, totuși! Legați prietenii, ieșiți din monotonie, faceți-vă remarcați prin intermediul bunului simț pe care îl dețineți. Profitați de cât de bine vă înțelegeți cu colegii, vă asigur că le veți duce dorul atât lor, cât și sandvișului pe care îl luați pe ascuns din ghiozdanul lor. 

Și nu în ultimul rând, dragii mei, mai luați câte o pauză! Mai închideți puțin caietul și priviți pe geam la ce frumoasă e vremea. Sunteți minunați doar prin faptul că deși sunteți obosiți și, deși uneori chiar nu vreți să veniți la școală, o faceți în fiecare zi. Vă reamintesc că este în regulă dacă nu luați întotdeauna cel mai mare rezultat. Încercați doar să nu se repete. Mai există o șansă pentru fiecare. 

Vă mulțumesc, în primul rând pentru că ați avut răbdare să mă ascultați. 
Vă spun rămas bun, totuși, căci clinchetul clopoțelului începe să răsune...

Cu drag, 

Un absolvent

Gânduri de adolescent…și în limba engleză!(1)

Shakespeare School of English din București a propus elevilor din toată țara un concurs de eseuri în limba engleză pe tema “Ce poate învăța generația mai în vârstă de la tine și generația ta?”, la care au participat câteva mii de copii talentați. 

Felicitări Tudor Sântoma (6B) și Alexandra Iuoraș (8C)  pentru curajul de a participa, de a aborda și personaliza o temă atât de complexă și dificilă, pentru perseverența de a duce efortul până la capăt și încăpățânarea de a scrie …și rescrie ceea ce simțiți!

Guns ‘n’ Roses

Tudor Sântoma, clasa a 6-a B

         Every single person on earth has his/her own meaning in life. The differences between children and adults are not that many, but there is one difference that would change everything, if it did not exist: if life were a continuous battle (which it is, in a way!), adults would always fight for a price, but children would fight for their happiness and for fun and amazing experiences!

       Our society would not exist without either of them. Imagine two separate planets: a planet full of children, and a planet full of adults. The planet of the children would be colourful and without worries, but it would be easily destroyed by aliens, or other more powerful enemies. The planet of the adults would be forever at war, a civil-war, and everything would end in a disaster. Children are their only hope, and the only thing that stops them from destroying all the beautiful work that God did to create us all.

Even if our parents gave birth to us, and we owe them everything, we can still teach them a good lesson. We can teach them how to train their minds to fly! We can tell them how to live and work in colors! We can stop this war! We can make them realize that money is only green, printed paper, and there is no point in risking their lives for it! We need to bring them back in the colourful clouds, where all our minds started to grow.’’ No worries, just be happy!’’

I would rather spend 100 hours to work for something that I really enjoy, than one hour on something that I hate. Time is our most important resource on earth, so why would we waste it on something that is meaningless? There are only two things that you need to choose from: GUNS OR ROSES?

Gânduri de adolescent

Iubirea nu are titlu

Mălina Mureșan, clasa a VIII-a D 

Nu mă lăsa să te iubesc, am uitat cum. Am uitat să vărs o lacrimă, am uitat să trăiesc și, mai presus de toate, am uitat să fiu eu,doar eu. Suferința mă definește până în temelia venelor, dar nu îmi cere să mă schimb,pentru că mi-ai cere imposibilul,iar imposibilul pentru mine e doar un cuvânt șoptit în stropii reci de ploaie în luna lui mai. Nu vreau să te iubesc într-o lume în care te voi pierde printre gânduri și rânduri murdare.

Nu mă lăsa să plec, pentru că nu mă voi putea întoarce niciodată la tine, orgoliul meu mă va purta departe,peste vârfurile castelelor din inima mea,atât de departe în adânc încât nu te voi mai putea privi. Nu mă lăsa să te uit,amintirile mele te vor ascunde și nu  voi mai putea să te port în suflet în diminețile în care cafeaua rece este prea amară pentru un zâmbet. 

Privește-mă cum plec. Am un drum lung și murdar de parcurs, încărcat cu orgoliu, mândrie și demnitate, rupte din adâncul întunecos al inimii mele. Sunt clădită cu răutate și cu o inimă rece într-o privire caldă și blândă. Sunt ceea ce oamenii au făcut din mine, o călătoare fără granițe ce caută iubirea în razele de soare reci dintr-o cameră întunecată a unui hotel îndepărtat de ochii tăi. 

Sunt amară, rece și otrăvită într-o lume în care doar bătăile tale de inimă mă pot alina. Iubirea te face rece, te distruge pe interior până te doboară în genunchi, gata să îți ofere o lovitură finală. Așa e iubirea, dureroasă.

Gânduri de adolescent...

   
Paradox temporal

Alexandra Iuoraş, cls. a VIII-a C

                                       

http://www.photographycorner.com

Timpul este o unitate de măsură a eternității, o mică treaptă a ceea ce cuprinde efemeritatea. Fiind noțiune abstractă, întotdeauna a reușit să îmi copleșească sufletul. Am ajuns să consider că el este ceva mai complex decât simplii ani trecători, care ne lasă mai însingurați, mai triști. Timpul e etern, noi doar trecem prin el și îl încărcăm cu diferite stări, sentimente, idei. Ne investim întreaga energie în ceva nedefinit, în speranța că rezultatul ne va împăca într-un final.

 

Nu știu cât de mult îi place timpului că îi sfidez regulile și că nu mă încadrez în standardele lui. Refuz să cred că el se scurge definitiv și tot ceea ce face este să ne plimbe printr-un labirint al identității, al concretului, momentele frumoase rămânând mai apoi spulberate de clipe, secunde, minute, decenii. Care este destinația finală? Nu vom ști prea curând, căci un secret rămâne mereu ferecat în adâncurile existenței sale.

 

Din păcate, timpul este măsurat cu ajutorul unui ceas. Până și pe el vrem să îl controlăm. Totuși, când bateria unui ceas se termină, el își cronometrează durata propriei morți. Prin urmare, timpul este infinit și nu ne putem împotrivi lui. Noi suntem doar simpli muritori prinși în mecanismul indescifrabil, universal.

 

https://www.pehub.com/

Regretul meu este că nu mai avem timp de nimic. Nici măcar de visare. Cândva, aveam dreptul să visăm și apoi să amânăm. Acum ne-am ieșit din ritm. Nu mai avem timp pentru sufletele noastre, devenim din ce în ce mai respingători și reci, trăim fiecare zi doar prin propria perspectivă. Am uitat să ne relaxăm, să ne reculegem. Ne aruncăm în vid împreună cu vârtejul de oameni ce ne prinde din urmă.

Așadar, suntem toți cuprinși de momentul existenței noastre. Uităm să valorificăm sacralitatea timpului. El se joacă. Noi parcă ne înstrăinăm prea repede de viață.

 

Gânduri de adolescent…

Dimineață prematurǎ

Alexandra Iuoraș, cls. a VIII-a C

Pe cer încă mai străluceau câteva stele învinețite din puzderia de peste noapte. Era liniște și cerul răcoros și curat tremura alb peste dealurile de salcâmi înalți de la marginea satului. Roua grea a dimineții răscolea firișoarele uscățive ale ierbii, parcă vrând să le deranjeze somnul. Copacii osteniți tremurau la atingerea vântului răcoros, risipind în aer particule infinite de praf. Aleile pietruite râvneau după atingerea pașilor omenești. Nimeni, niciunde...

 Întreaga natură se supunea toamnei, fapt care tensiona profund atmosfera.

http://www.paintingsilove.com/

Urmele difuze de bumbac selenar împânzeau în continuare văzduhul obosit, deja obișnuit cu propriile insomnii. Abundența tăcerii îl neliniștea, făcându-l să își scuture, din când în când, picurii amenințători. Se săturase de atâta singurătate. Totuși, nimeni nu îi observa tristețea din spatele acelei tăceri eterne.

Un văl translucid s-a așternut în aerul umed, în semn de solidaritate. Întregul tablou plutea într-o mantie opacă de nesiguranță. Nu se mai întrezărea nicio umbră. Neliniștea tulbura din ce în ce mai tare natura debusolată. Ceața se juca, întețindu-se la fiecare murmur șovăielnic. Ce gest pueril...

În scurt timp, stratul dens se spulberă, lăsându-se dezmierdat de câteva raze palide. Natura începe să se trezească, dezmorțindu-se treptat. Peisajul se luminează odată cu răsăritul blând al unui soare difuz, sărac în culoare, dar suficient de puternic pentru a mai îmblânzi tabloul înfrigurat.

Abia acum începe dimineața.

Gânduri de adolescent...

Gânduri...

Mălina Mureşan, cls. a VIII-a D

Sunt un fluture venit din amintire...

Pe când sufletul îți era în adormire,

Încercai să cauți începutul

În cheile sfârșitului.

Te-am uitat într-un gând,

Te-ai lăsat purtată de vânt...

Te-am rătăcit printre versuri

Și fără să întrebi nimic,

Te-ai tăvălit în răspunsuri

Și-ai creat simfonii.

Vreau să aprinzi refrenul,

Iar până la sfârșit

Vei arde în flăcări

Și muzica o vei simți.

Gânduri de adolescent...

Lumina de aur a toamnei

Alexandra Iuoraș, cls. a VIII-a C

Inflație de frunze. Adieri răcoroase de vânt. Liniște deplină.Parcă de nicăieri răsare o livadă singuratică. Crengile suple ale pomilor solitari se împletesc între ele, formând imense coloane lemnoase. Din când în când, o frunză cade molatec, lăsându-se purtată prin aerul umed, știind că a fost învinsă de toamna prea târzie. S-a pierdut.

Ridic privirea, vrând să uit imaginea dezolantă. Ca o stea a răsărit o lumină imensă, venită de pretutindeni. Gutuile au prins culoarea galbenă a stelei căzătoare, ce s-a sfărâmat în mici cioburi, formând o ploaie de pietre aurii care, cu cât se apropie de pământ, cu atât devin mai aprinse. Parcă plouă cu foc.

Acum, văzduhul e doar o mantie brodată cu fâșii purpurii. Soarele tocmai și-a irosit ultima rază aurită.

Gânduri de adolescent...

Gânduri de adolescent pentru  Ziua Copilului. Despre minunea copilăriei, frumuseţe adevărată, pace şi înţelegere  între oameni.

Pictor de suflete

Alexandra Iuoraş, cls. a VII-a C

http://api.ning.com/files/

,, Pictează-mi o dorință pe cerul de catifea!” mi-a șoptit o stea, in timp ce veghea deasupra sufletului meu. Ce infantil! Nici măcar pictorii nu ar putea folosi bolta cerească pentru așa ceva. ,, Văzduhul e o pânză prea gingașă pentru o dorință de mare amploare!” i-am răspuns sferei de lumină, ignorând stăruința de care dădea dovadă.
Totuși, acum sunt pregătită. Azi voi picta, însă creația mea nu se va transforma într-un tablou. Sufletele sunt prea complexe pentru a fi schițate. Trebuie învățate ele însele să fie o operă de artă. Din acest motiv, nu îmi voi folosi culorile pigmentate pentru a le da viață. Dimpotrivă, voi folosi praf de sentimente și stropi încărcați de lumina speranței.

În sfârșit, visul meu devine realitate. Mereu am vrut să schimb lumea, mentalitatea, universul. Suntem cu toții niște piese dintr-un mecanism plin de ură, într-un joc de șah în care nu se mai respectă nicio regulă. Nimeni nu mai zâmbește. Nimeni nu face niciun gest frumos. Străzile devin din ce în ce mai monotone, mai pustii. Ne izolăm de oameni, dar și de propria ființă. Trăim doar pentru a supraviețui.

 

Da, aceasta este dorința mea, dorința unui copil care, dintr-o dată, își folosește pensula de la orele de desen pentru a făuri o nouă lume. Și toate acestea sub îndrumarea unei stele, în îmbrățișarea luminii ei.

 

Sufletele trebuie să trăiască în armonie, indiferent de pigmentul corpului în care au fost așezate, indiferent de locul din care provin. Trebuie să fie unice prin iubirea de care dau dovadă, să nu apuce pe calea greșită. Totuși, dacă se va întâmpla acest lucru, voi fi pregătită să le retușez personalitatea căci, un artist, niciodată nu își neglijează capodoperele, iar eu voi fi tolerantă. Greșelile lor le vor face bine. Eu va trebui doar să am răbdare. Fiind copil, e greu să fac asta, mai ales când am atât de multă energie și nerăbdare în inimă!

 

Nu vreau să mă dau bătută, să renunț la o posibilă prietenie între mine și alte ființe străine, diferite ca aspect, dar pline de căldură în interior. Vreau să ajung să îmi cunosc operele de artă. Să vorbim. Să ne împletim caracterele și să formăm un întreg.

 

Zilele trec, iar eu, ei bine, fac același lucru: îmi așez șevaletul alături și dau viață unor noi oameni, unei familii, unei generații, unui popor, unui univers.

  

Am uitat de mine. Dorința este mult mai importantă. Dacă mă voi simți străină în lumea pe care o consider acum un ideal? Poate persoana mea să fure puțină fericire? Probabil că nu. Voi trăi cu satisfacția că am creat pace pentru toți oamenii, pentru toate sufletele care, cândva, erau abandonate.

 

http://www.flashcoo.com/paint

O stea îmi apare în față. Radiază. Își împrăștie razele de lumină în întreaga încăpere plină de ceea ce am realizat în tot acest timp. Jocul de nuanțe mă copleșește. Sunt capturată. Duios, sunt luată  de lângă lumea pe care am încercat să o înfăptuiesc. Ajung în adâncul unei galaxii. E liniște. Prea liniște. Și tăcerea aceasta apăsătoare...

 

Totuși, un ecou prelung se aude din direcția astrului:

 ,, Ți-am cerut să exprimi o dorință. Tu mi-ai pictat un întreg univers.”

Gânduri de adolescent

Mara Pupeză, cls. a VII-a D
            

 

 

https://findyourmiddlegrounddotcom.files.wordpress.com/

În  căutarea fericirii 

          La marginea pădurii trăia o familie de cărăbuşi. În fiecare seară toată familia lua cina în căsuţa din copac, o căsuţă veselă, verde, unde toţi ai casei erau iubiţi şi ajutaţi atunci când le era greu. Toţi erau egali, nimeni nu se simţea străin şi nimeni nu ridica tonul niciodată.

         Într-una din seri, la cină, tatăl  cărăbuş le-a spus:

         - Dragii mei, voi  toţi aveţi vise şi planuri pe care doriţi să le urmaţi în viaţă. Important este să nu lăsaţi nimic să vă oprească în realizarea lor. S-ar putea, pe drum să vă schimbaţi unele  vise şi să urmaţi cu totul altele..., nu-i nimic atîta timp cât ceea ce faceţi vă place. Vor fi tot timpul unii care vă vor îngreuna drumul , dar voi sunteţi cei care decideţi ceea ce veţi face.

          Cărăbuşii au început pe rând să-şi dezvăluie visele, iar cel mai mic dintre ei şi-a pus în gând ceva măreţ, ceva ce unii considerau imposibil.

         - Eu vreau să găsesc o comoară,  comoara fericirii !

         După ce rosti aceste cuvinte, se făcu linişte deplină. Cărăbuşul se aşeză ruşinat la locul lui , dar tătăl zise hotărât:

         - Să nu-ţi fie teamă ! Dacă asta-ţi doreşti, cu siguranţă vei găsi comoara!

       La câteva luni de la acea discuţie, cărăbuşul şi-a luat rămas bun de la familie şi a pornit în călătoria vieţii lui. Nu ştia cum arată comoara, dar ştia că ea există într-un loc numit Ţara Fericirii.

        Ajuns pe meleagurile acelea, a întâlnit fel de fel de gâze şi gângănii, din toate colţurile lumii.

         - Tu...trebuie să fii ... un cărăbuş, nu-i aşa ? zise un fluture monarh, ale cărui  aripi mari şi portocalii îl făceau pe cărăbuş să se simtă neînsemnat. Ce cauţi în locurile acestea?

         - Eu?... caut...  comoara fericirii!

         Râzând, fluturele îi zise:

         - Eu încerc s-o găsesc de multă vreme şi nu reuşesc, nici nu mai cred că există o astfel de comoară. Hai , du-te, grăbeşte-te, iar dacă dai de ea, anunţă-mă  şi pe mine! 

        A pribegit multă vreme prin acel ţinut. Nimeni nu ştia precis locul unde ar putea fi comoara, deşi toţi cei pe care i-a întălnit auziseră de ea. Acolo fiecare căuta câte ceva, fiecare era preocupat să fie cât mai fericit, dar nimeni nu era mulţumit de ce avea.

       Cărăbuşul se simţea din ce în ce mai singur şi trist. În mintea lui se derulau momente pe care le-a trăit în căsuţa din pădure, îi vedea pe toţi ai lui, auzea cuvintele tatălui său şi dorul creştea şi mai mult.

       Au trecut nopţi întregi în care gândurile nu-l lăsau să doarmă. Era nefericit şi chiar dacă ar fi găsit comoara, a înţeles că aceasta nu i-ar fi adus fericirea. Avea nevoie de iubire, de înţelegere, de cei dragi  şi un gând îl fulgeră :  a părăsit de fapt singurul loc unde a vut toate acestea, locul unde a fost fericit.

       N-a mai irosit timp. Chiar în acea noapte a pornit  spre căsuţa din pădure. Tot drumul şi-a imaginat reîntâlnirea cu ai lui. Ei l-au primit aşa ca-ntotdeauna, cu căldură şi cu drag.Tatăl cărăbuş l-a bătut prieteneşte pe umăr şi l-a întrebat:

       -  Ei, fiule, ai găsit comoara ?

       - Da, tată ! Tocmai am găsit comoara fericirii. A fost tot timpul aici.  Ştii, tată, am înţeles că e greu să umpli un pahar care e deja plin şi să renunţi la tot ce ai pentru ceva ce nu stii sigur că vei avea.

       - Ştiu fiule, de aceea ţi-am spus când ai plecat că vei găsi cu siguranţă fericirea pe care ţi-o doreşti.

       - Fericirea, tată, nu înseamnă pentru toţi acelaşi lucru, nu ţi-o aduce nicio comoară din lume, iar dacă te străduieşti prea mult să o găseşti s-ar putea să îţi iroseşti viaţa şi să nu dai de ea. Acum , aici cu voi,  mă simt cel mai bogat şi fericit dintre toţi cărăbuşii din lume!

http://www.sunnyskyz.com/uploads/2015/04/nro1z-happiness-1.jpg

 

Gânduri de adolescent

Cartea care m-a învățat să zbor

Alexandra Iuoraş, cls. a VII-a C

Emoție. Neliniște. Fiori. O cascadă eternă de emoții mă cuprinde atunci când privesc coperta lucioasă a cărții mele de suflet. Ca de fiecare dată, un imbold îmi împinge degetul spre subtitlul scris boldat: ,, Atingerea mea e putere'' . Ah, cât de sugestiv, câtă încredere pot inspira câteva litere împrăștiate haotic, dar totuși atât de ordonat! Deasupra lor, un titlu se întinde falnic, reușind să mă captiveze pentru a mia oară. Un singur enunț, aparent simplu: ,,Spulberă-mă''. Niciodată nu am înțeles cum simple cuvinte mă copleșesc atât de tare, cum mă străpung prin cele mai inumane modalități. Tahereh Mafi trebuie să fi fost un păpușar al literelor.

simella23.wordpress.com

Inspir adânc. Paginile dansează printre degetele mele firave. Observ o mulțime de replici care îi aparțin lui Juliette, protagonista cărții. Mintea îmi este brăzdată de ecouri prelungi ale unor citate pe care, odinioară, le numeam ,,profunde'': ,,Când oamenii mă ating, se întâmplă anumite lucruri. Lucruri rele. Lucruri fatale.'', ,,Vorbiți cu mine din când în când. Găsiți-mi un leac pentru aceste lacrimi, aș vrea să respir cu adevărat pentru prima oară în viață.'' Acum, aceste fraze sunt mai mult decât atât. Sunt întregi pasaje către propriile trăiri. Mereu am considerat că o carte e un loc bun pentru evadarea minții. Ei bine, eu am ales să mă pierd mai degrabă printre rândurile acestei opere, decât printre oamenii stingheri. Mă ancorez în acțiune și las în urmă orice altă neliniște.

Deși fiecare părticică din carte e unică, m-am atașat de câteva fraze care m-au sensibilizat: ,,Astăzi, undeva, va fi o pasăre. Va fi albă,iar pe cap va avea dungi aurii precum o coroană. Va zbura.''

Încărcătură emoțională a întrecut orice limite. Ca de fiecare dată, mă las purtată de euforia momentului și îmi întind, grațios, mâinile. Sunt eliberată din toate lanțurile grele ale vieții. Plutesc într-un univers ideal și mă strecor prin fiecare pasaj. Cât de mult preţuiesc această carte! E portalul meu spre libertate.

Astăzi, voi fi o pasăre. Totuși, eu nu voi depinde de cer.

*Mulţumiri doamnei profesoare Doina Rad

Gânduri de adolescent

Alexandra Iuoraş, cls. a VII-a C

Abisuri

 '' Am o carte albă, cu file grele de noapte...'' 

https://alycemihalcea.wordpress.com/

O scriu cu praf de sentimente și o presar cu emoții tainice. Încerc să o semnez cu concluzii, dar de nenumărate ori sfârșesc capitolele cu micile mele confuzii. Alteori, pătez finalul cu stropi de neîncredere, și uite așa cartea mea devine un întreg roman, în care îmi împletesc sufletul. Devin autorul propriului meu psihic, încercând  să îmi străpung avalanșa de trăiri ce rezonează ciudat în abisul amintirilor imune. Atunci când încerc să o descifrez, pete difuze de neîncredere încep să îmi acapareze gândul. Ca o reacție adversă, mintea devine o cameră a obscurului și toată inocența se transformă în pagini scrise haotic. Se mai aude doar ecoul metalic al peniței, care tresare la fiecare cuvânt așternut, rănit la fiecare zvâcnire, la fiecare tușă mai răstită.

Niciodată nu am știut de ce scriu o carte atât de complexă, știu doar că trebuie să o fac neapărat. Paginile se umplu repede, dar parcă îmi lasă în urmă un gol apăsător în suflet. Parcurg întreg conținutul, dar nu știu unde trebuie să ajung. Întâmpin o groază de obstacole solitare, iar în gândul meu se aude doar ticăitul sonor al unui ceas, care îmi înșiră toată cronologia sufletului. Sunt în permanență într-o luptă cu anii de viață rămăși. Mi-e teamă de necunoscut, de faptul că nu voi reuși să dezleg cascadele învolburate de întrebări neclare, cu iz de mister etern.

 Penița zgârie filele pure ale cărții. Ticăitul devine mai alert și, odată cu el, bătăile inimii. E prima dată când simt că trăiesc cu adevărat. Trebuie să termin cartea, dar observ că ceasornicul și-a risipit clipele. E prea târziu, căci pulberea din sufletul meu își așterne somnul veșnic pe ultima pagină goală ca o dureroasă fereastră deschisă întru marea întrebare...

* Mulţumiri doamnei profesoare Doina Rad