Mălina Mureșan, clasa a VIII-a D
Nu mă lăsa să te
iubesc, am uitat cum. Am uitat să vărs o lacrimă, am uitat să trăiesc și, mai presus de toate, am uitat să fiu eu,doar eu. Suferința mă
definește până
în temelia venelor, dar nu îmi cere să mă schimb,pentru că mi-ai cere imposibilul,iar imposibilul
pentru mine e doar un cuvânt șoptit
în stropii reci de ploaie în luna lui mai. Nu vreau să te iubesc într-o lume în
care te voi pierde printre gânduri
și rânduri
murdare.
Nu mă lăsa să plec, pentru că
nu mă voi putea întoarce niciodată
la tine, orgoliul meu mă va purta departe,peste vârfurile castelelor din inima
mea,atât de departe în adânc încât nu te voi mai putea privi. Nu mă lăsa să te
uit,amintirile mele te vor ascunde și
nu voi mai putea să te port în suflet în
diminețile în care cafeaua rece este prea amară pentru
un zâmbet.
Privește-mă
cum plec. Am un drum lung și
murdar de parcurs, încărcat cu orgoliu, mândrie și
demnitate, rupte din adâncul
întunecos al inimii mele. Sunt clădită
cu răutate și
cu o inimă rece într-o privire caldă și
blândă. Sunt ceea ce oamenii au făcut din mine, o călătoare fără granițe ce caută iubirea în
razele de soare reci dintr-o cameră
întunecată a unui hotel îndepărtat de ochii tăi.
Sunt amară, rece și otrăvită într-o
lume în care doar bătăile tale de inimă mă pot alina. Iubirea te face rece, te
distruge pe interior până te doboară în genunchi, gata să îți ofere o lovitură finală.
Așa e iubirea, dureroasă.
